Dragobete Dragobetele este o sărbătoare cu radacini slave de rit vechi celebrată  în unele locuri si pe teritoriul tarii noastre pe 24 ( Glovo-Obretania) sau pe 28  februarie, l, 3 şi 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete ( Vobritenia )este  considerată echivalentul sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului  Valentin, sărbătoare a iubirii. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de  numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea  sa. Dragobetele este o sarbatoare cu o traditie relativ noua , avand o  "vechime" in jurul a 170-180 de ani de la patrunderea ei in teritoriile  romanesti si păstrate cu precădere în nord-estul ,sudul-estul şi sud-vestul  României  Costume de Dragobete Etimologie Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări  documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara  timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”( cu tema  slava), adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri  mişcătoare”. Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în  zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al  Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei  provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie  care în slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume  („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în  unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este data şi de „Micul dicţionar  academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi  ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte  cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul»  s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară.   Dragobete, fiul Babei Dochia, împreună cu soţia sa Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară  românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei  dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul  oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund)  că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o  „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”.Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai  multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”.  El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă  de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie  îndrăgostiţi în tot timpul anului”.Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia  în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de  primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în  aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.   Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau  „Granguru”.    Tradiţii Dragobetele se sărbătoreşte pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 şi 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare  (iulian şi gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul  României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În  majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu  confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.